Acum cateva saptamani imi facusem un obicei care, la un moment dat, era insotit de oarece mustrari de constiinta. Cumparam de la un supermarket pain au chocolat pentru micul dejun (pe care le mancam cu lapte). Azi asa, maine tot asa, mai-mai sa devin dependenta de “painea” cu ciocolata. Ma miram si eu de ce mi se intampla, mai ales ca daca vad produse de patiserie, nu simt cea mai mica atractie.
Daca nu voiam sa constientizez si sa analizez posibilele efecte ale consumului in exces de pain au chocolat, diminetile imi erau senine si mi-era tare usor sa ma trezesc cu gandul la micul dejun – crocant si cremos. Deci, pana una alta, erau destul de evidente partile bune ale situatiei.
Ma nelinistea putin perspectiva cresterii consumului de pain au chocolat (deoarece, ca in orice dependenta, la un moment dat, ca sa obtii aceeasi cantitate de placere, trebuie sa cresti substanta ingerata).
Si, deodata, a aparut salvarea: intr-o seara, am facut obisnuita escala pe la raionul de patiserie din supermarketul meu sa ma aprovizionez cu pain au chocolat si m-am mirat vazand ca produsul arata putin schimbat.
Ei, bine, cand am gustat acasa, am constatat ca situatia e complet schimbata: nu numai ca preferatele mele erau mai mici, dar erau si mult mai proaste!
Foitajul era de-acum inlocuit de un aluat tare, lipicios si necopt. Uitasem deja ca pain au chocolat este cu… ciocolata. De fapt, nici nu ma mai interesa, atat de prost era facut. Ce s-o fi intamplat, au schimbat patiserul? – este intrebarea care inca imi da tarcoale din cand in cand.
Efectul insa a fost benefic pentru mine: asa am fost salvata de la acest mic dejun plin de grasimi si de calorii. Merita sa-i multumesc patiserului, ce ziceti?
Am avut noroc, in acest caz. Dar ce te faci cand te lupti cu propriile obiceiuri? Cand schimbarea trebuie sa vina de la tine, nu de la cei din jur? Cand esti propriul dusman? Cand mintea spune una si inima, alta?
Foto: © Ppy2010ha | Dreamstime.com; Pixabay.com
Eu ştiu că pe mine plictiseala mă salvează din multe situaţii. Dacă văd că am luat-o puţin razna cu fast-food-ul (pt că la mine ăsta este punctul slab – mai ales la supărare) atunci o săptamână de consumat fast-food zilnic e tot ce am nevoie ca să nu mai imi doresc pentru cel puţin 3 luni.
Am descoperit asta pentru că aşa m-am lecuit singură de mâncat supă cu găluşte şi sarmale. Când eram copil erau felurile mele preferate şi le mâncam dimineaţă, la prânt şi seara. Mama se bucura că mâncam şi eu ceva, pt că eram f slabă, aşa că nu îşi mai bătea capul cu rutina mea culinară. Ce-i drept, acum trec şi câţiva ani între dăţile când mai savurez o sarma sua o porţie de supă.
Daca gasesti raspunsul pentru intrebarile din ultimul paragraf, te rog, spune-ne si noua!
@Roxana: Cautam, gasim, nu ne dam batuti, nu? 🙂
@ioana_m: e bine ca ai descoperit ce functioneaza pentru tine; totusi, ma cam nelinisteste o saptamana intreaga de fast-food!
Depinde, uneori trece si mai repede de o saptamana.