Adica atunci cand ai mancat pana nu ai mai putut. Sa fi simtit ca te-ai saturat… cu vreo 10 minute in urma si, totusi, sa nu te fi oprit.
De mancat peste limite este posibil sa ni se fi intamplat la multi, dar care ar fi cauzele? Care ar fi motivatiile? Incerc sa inteleg pentru ca sigur dupa ce am mancat in maniera asta nu ne-am simtit bine. Deci am ales in deplina cunostinta de cauza sa ne fie rau!
[irp]
Aud ieri in autobuz o discutie exact pe tema asta: o doamna cu diabet, in varsta de 65 de ani, destul de plinuta, care abia isi tragea sufletul, discuta cu o alta doamna, ceva mai zvelta, dar si ea cu probleme de sanatate. Cea de-a doua ii spunea de nu stiu ce medicament care ii permitea sa manance cam orice. Si doamna cu diabet a intrebat:
– Chiar si sarmale?
– Da, asa, una-doua.
– Pai eu ieri am mancat… cinci! Voiam sa le termin.
[irp]
Evident ca dupa cinci sarmale nu s-a simtit prea confortabil si, chiar si dupa 24 de ore, incerca sa se impace cu ideea ca nu a facut un lucru atat de rau. Tot repeta: “Voiam sa le termin”.
Bun, cum sta treaba asta cu terminatul mancarii?
Vrei sa speli vasele? Vrei sa faci curat in frigider? Sa tii ordine si sa detii controlul asupra frigiderului? Nu mi-e prea clar.
Am trait si eu experiente asemanatoare, dar din alte considerente. In copilarie, am mancat baclavale pana mi s-a facut rau. Erau senzationale. Dar cred ca, mica fiind, trebuia sa ma opresc dupa prima… jumatate de baclava.
Probabil ca erau rare ocaziile cand aveam in fata aceste delicatese in numar mare si cred ca am vrut sa profit de… oportunitate. Efectul? Nu mi-au mai trebuit baclavale, de-atunci, vreun an. Imi venea rau numai cand ma gandeam la ele.
[irp]
Si mai am un obicei prost, pe care inca il pastrez. Nu ma pot opri din mancat salata de vinete. Ma innebunesc mirosul, gustul, textura. Sunt perfecte.
Cand ma apuc sa mananc, trebuie sa-mi iau mijloace de precautie: sa pun in farfurie o portie decenta de salata, sa inchid borcanul cu restul de salata bine-bine si sa-l ascund in frigider, incercand sa sterg, totodata, amintirea lui intr-un colt intunecat al mintii mele.
Bun, deci sa recapitulam. Mancam mult, peste masura, gasindu-ne de fapt diverse “motive”: sa spalam cratita, farfuria sau ce-o fi (ca urat tare-i sta plina), sa mancam pana ne saturam ca nu se stie cand mai mancam felul cu pricina, sa mancam pana la fundul borcanului din placere, ca nu putem sa ne oprim.
[irp]
Ma gandesc totusi ca in spatele acestor motive se ascunde altceva: poate in viata, si nu doar la masa, nu stim cand se ne oprim, nu putem spune “nu”; sau nu ne iubim suficient de mult ca sa avem grija de noi, nu stim sa ne gasim alte placeri, decat cele culinare (care nu sunt gresite, dar trebuie satisfacute moderat).
Foto: Pixabay.com
Da, am spus. Cand eram copil nu puteam sa ma opresc din mancat ciocolata. De ziua mea mereu mi se facea rau de la tort (asta fara exceptie pana la 10 ani).
Ca adult, nu pot sa ma opresc pana nu termin tot din farfurie (acasa am invatat sa imi pun portii mai mici), dar cu cratita nu am probleme. Acasa am invatat sa imi pun portii mai mici, dar la restaurant nu prea am ce face (mai impart cu partenerul meu). Mai mananc mult cand nu sunt sigura daca o sa am timp sa mananc mai tarziu.
Ţinând cont de varietatea ingredientelor si a retetelor, nu prea dezvolt obsesii culinare.
Mi se mai intampla sa simt ca nu pot sa ma opresc cand mananc „prostii” (mai am scapari), dar imediat realizez ca asta e din cauza monoglutamatului care da dependenta si atunci las imediat „prostia” jos.
Chiar si cu aceste scapari, trebuie sa recunosc ca sunt departe de a ma simti coplesita de dorinta de a manca ceva fara sa ma opresc. Chiar si cand calc stramb, o fac asumat.
@ioana_m: Cum ai incheiat cred ca este cel mai important. Daca gresesti, cel mai important e sa-ti asumi greseala.
Ieri mi-a cazut tampitul de internet. Dar m-am gandit la tine. La multi ani! Cand pui poze cu tortul? 😀
@gabi: E frumos sa primesti urari si a doua zi :). Poate chiar mai frumos ca nu te astepti. Multumesc mult! Nu m-am mobilizat inca sa-l fac. Poate in weekend. Depinde de inspiratie :).
Mie mi-e greu sa ma opresc cand incep sa mananc caju. De-asta prefer sa-mi cumpar foarte rar si in cantitati mici.
Cred ca multi dintre noi am crescut cu ideea ca trebuie sa mancam tot din farfurie, ca asa e „politicos”, poate de-asta simtim nevoia sa terminam tot.
@Andra: Oooo, da! Si asta este un motiv foarte des intalnit. Doar ca nu trebuie sa uitam ca invatul are si dezvat. Stiu ca e greu, dar nu imposibil.
Eu am intalnit si motivul: „la cati bani am dat pe ea( mancarea) este pacat s-o arunc” …motiv ,cred, de criza! :))))))
Sau poate uneori nu suntem indeajuns de motivati sa ne oprim. Constient sau inconstient.
„hai ma, ca nu ma ingrasa o bucata in plus de ciocolata. sa fim seriosi! ..mai una, mai una….si terminam ciocolata! – Lasa draga, ca reiei maine dieta, nu fi suparata! doar o viata avem…si trebuie sa o traim la maxim”
Razand: unii cred ca „a manca tot din farfurie” este strans legata de ideea: „orice plan/actiune/proiect intreprins/a trebuie dus/a pana la capat!
@violeta: sunt de acord ca nu trebuie sa facem risipa; pentru asta, putem cumpara mai putin, atat cat mancam; putem imparti mancarea cu altcineva. Dar mai importanta decat banii cred ca e sanatatea noastra. Pe care, daca o pierdem, tot la a cheltui bani ajungem… Deci nu facem de fapt nicio economie.
Da, sunt complet de acord: nu suntem suficient de motivati sa ne oprim.